Grăsimea acumulată în jurul abdomenului nu reprezintă doar o problemă estetică. O parte dintre depozitele de grăsime se formează în profunzimea abdomenului, în jurul organelor interne, iar cercetările arată că acest tip de țesut adipos este asociat cu un risc crescut de diabet de tip 2, boli cardiovasculare și afecțiuni metabolice ale ficatului. Mai mult, o persoană poate avea un indice de masă corporală aparent normal și, totuși, să acumuleze o cantitate nesănătoasă de grăsime abdominală, scriu cercetătorii în Springer Nature.
The Obesity Society menționează că este vorba despre grăsimea viscerală, diferită de grăsimea subcutanată pe care o putem prinde între degete. Ea se acumulează în interiorul cavității abdominale, în apropierea ficatului, pancreasului, intestinelor și altor organe. Cercetările din ultimii ani arată că distribuția grăsimii în organism poate fi la fel de importantă pentru sănătatea metabolică precum cantitatea totală de grăsime.
De ce grăsimea viscerală este mai periculoasă
Țesutul adipos nu este un simplu „depozit” în care organismul păstrează excesul de energie. Este un țesut biologic activ, capabil să elibereze acizi grași și numeroase molecule care influențează metabolismul și inflamația.
Atunci când grăsimea viscerală devine excesivă și disfuncțională, adipocitele se măresc, poate apărea inflamația locală, iar în circulație sunt eliberate cantități crescute de acizi grași și mediatori proinflamatori. Particularitatea anatomică este importantă: o parte dintre produșii eliberați de grăsimea viscerală ajung prin circulația portală direct la ficat, noteazp cercetătorii în revista Biochemical Pharmacology.
În timp, acest proces este asociat cu rezistență la insulină, modificări ale glicemiei și lipidelor din sânge, acumularea grăsimii în organe și creșterea riscului cardiometabolic.
Ficatul, una dintre primele „ținte”
Ficatul are un rol central în controlul glicemiei și al grăsimilor din organism. Excesul de acizi grași proveniți din țesutul adipos poate favoriza acumularea lipidelor în celulele hepatice.
Astfel poate apărea boala hepatică steatotică asociată disfuncției metabolice, cunoscută sub acronimul MASLD și denumită anterior boală hepatică grasă non-alcoolică sau NAFLD. În limbaj obișnuit, este ceea ce numim frecvent „ficat gras”.
Problema este că ficatul gras poate evolua mult timp fără simptome evidente. În anumite cazuri, acumularea de grăsime este însoțită de inflamație și poate progresa spre fibroză și forme mai severe de afectare hepatică.
În același timp, ficatul devine mai puțin sensibil la insulină. Organismul trebuie să producă mai multă insulină pentru a menține glicemia sub control, iar acest dezechilibru reprezintă una dintre etapele importante în evoluția spre diabetul de tip 2.
Ce se întâmplă cu pancreasul
Legătura dintre excesul de grăsime și pancreas este deosebit de importantă în apariția diabetului.
Atunci când capacitatea țesutului adipos de a stoca în siguranță surplusul energetic este depășită, grăsimea poate începe să se acumuleze în locuri în care, în mod normal, nu ar trebui să existe în cantități mari. Acest fenomen este numit depunere ectopică de grăsime și poate afecta inclusiv pancreasul.
Pancreasul produce insulina prin intermediul celulelor beta. Cercetările indică faptul că acumularea ectopică de grăsime și expunerea la un exces de acizi grași pot fi asociate cu disfuncția acestor celule.
Se poate crea astfel un cerc metabolic periculos: organismul devine rezistent la insulină, pancreasul încearcă să compenseze producând mai multă, iar în timp capacitatea celulelor beta de a face față cererii poate scădea.
Rezultatul poate fi apariția hiperglicemiei și, în cele din urmă, a diabetului de tip 2, avertizează cercetătorii în revista Nature Reviews Endocrinology.
De la abdomen la inimă și vasele de sânge
Efectele nu se limitează la ficat și pancreas. Excesul de grăsime viscerală este asociat cu un profil metabolic care favorizează bolile cardiovasculare: rezistență la insulină, hipertensiune, modificări ale colesterolului și trigliceridelor și inflamație cronică.
O declarație științifică a American Heart Association subliniază că circumferința abdominală oferă informații importante despre riscul cardiovascular, inclusiv în cazul persoanelor care nu sunt clasificate drept obeze pe baza indicelui de masă corporală.
O poziție comună a experților International Atherosclerosis Society arată, de asemenea, că țesutul adipos visceral măsurat prin CT sau RMN este un marker independent al riscului de morbiditate și mortalitate cardiovasculară și metabolică.
Cu alte cuvinte, două persoane cu aceeași greutate și același IMC pot avea riscuri metabolice foarte diferite, în funcție de locul în care organismul depozitează grăsimea.
Cântarul nu spune întreaga poveste
Una dintre capcanele grăsimii viscerale este tocmai faptul că nu poate fi evaluată corect doar privind cifra de pe cântar.
O persoană poate să nu pară obeză, dar să aibă o circumferință abdominală crescută și depozite importante de grăsime viscerală. Din acest motiv, ghidul cardiovascular-metabolic publicat în 2026 de American Heart Association și American College of Cardiology recomandă evaluarea excesului de greutate și a adipozității abdominale atât prin IMC, cât și prin circumferința taliei.
Circumferința taliei este însă un indicator indirect. Cantitatea exactă de grăsime viscerală poate fi evaluată prin metode imagistice precum tomografia computerizată sau rezonanța magnetică, însă acestea nu sunt necesare ca investigații de rutină pentru majoritatea oamenilor.
Important este ca circumferința abdominală să nu fie analizată izolat. Tensiunea arterială, glicemia, profilul lipidic, istoricul familial, activitatea fizică și alți factori contribuie împreună la evaluarea riscului.
Poate fi redusă grăsimea viscerală?
Da. Grăsimea viscerală răspunde la intervențiile care reduc excesul de țesut adipos și îmbunătățesc sănătatea metabolică. Activitatea fizică regulată, alimentația echilibrată și scăderea ponderală atunci când există exces de greutate pot reduce depozitele viscerale și ectopice. În anumite situații, medicul poate recomanda și tratament farmacologic sau, pentru persoanele eligibile, chirurgie metabolică, scrie Springer Nature.
Nu există însă o metodă prin care organismul să fie obligat să elimine grăsimea exclusiv de pe abdomen. Abdomenele și alte exerciții pentru musculatura abdominală pot întări mușchii, dar reducerea grăsimii viscerale ține de modificarea balanței energetice și a metabolismului la nivelul întregului organism.
Somnul, activitatea fizică, calitatea alimentației și menținerea unei greutăți adecvate sunt, prin urmare, mai importante decât promisiunile unor diete sau produse care susțin că „topesc grăsimea de pe burtă”.
Un risc care poate rămâne mult timp fără simptome
Pericolul grăsimii viscerale constă și în caracterul său discret. Nu doare și nu provoacă neapărat simptome în fazele inițiale. În schimb, modificările metabolice se pot acumula treptat.
Ficatul poate acumula grăsime, sensibilitatea la insulină poate scădea, pancreasul poate fi suprasolicitat, tensiunea arterială și profilul lipidic se pot modifica, iar riscul cardiovascular poate crește înainte ca persoana să simtă că ceva nu este în regulă.
De aceea, medicina modernă privește tot mai puțin obezitatea exclusiv prin prisma kilogramelor și tot mai mult prin prisma distribuției țesutului adipos și a efectelor sale asupra organelor. Grăsimea abdominală nu este doar cea pe care o vedem în oglindă. Cea mai importantă pentru sănătate poate fi tocmai cea pe care nu o vedem, avertizează The Obesity Society.