Sărbătoarea de azi la ortodocșii pe stil vechi: Tăierea Capului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul

Imagine

stăzi, pentru credincioșii ortodocși pe stil vechi, ziua poartă greutatea și lumina unei comemorări care trece dincolo de timp: Tăierea Capului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul. Vin dimineți ca aceasta în care liniștea pare să ceară mai puține cuvinte și mai multă așezare lăuntrică. În biserici, icoana Înaintemergătorului rămâne aprinsă încă de la prima oră, iar oamenii intră cu pași mărunți, lăsând în urmă graba obișnuită a zilelor, ca și cum ar dori să nu tulbure o memorie care arde discret în fiecare candelă. Povestea lui Ioan, spusă de Evanghelii, curge ca o apă rece peste conștiințe: profetul care a spus adevărul fără menajamente, mustrând fără teamă păcatul, plătind cu viața pentru o dreptate care nu se încovoaie. Irod, ospățul, promisiunea nechibzuită, cererea capului pe tipsie, tremurul de-o clipă al celui ce comandă moartea, tăcerea năpraznică a unei camere în care dreptul pare să fi pierdut bătălia. Dar în tăcerea aceasta se naște, pentru cei care cred, o altă victorie, mai adâncă decât victoria lumii: aceea a conștiinței care rămâne întreagă.

Tabloul, în sine, e simplu și cutremurător. Într-un palat cu muzică și dans, unde vinul mușcă din conștiințe, un rege tulburat de propriile slăbiciuni se lasă prins într-o promisiune fără minte. La capătul acelei promisiuni se află un profet, cel care odinioară a stat în apele Iordanului și a pus mâinile peste Hristos, recunoscându-L pe Cel venit să curețe lumea. Între aceste două lumi – apa limpede a Iordanului și întunericul unui ospăț – stă, ca un pod de foc, curajul de a spune adevărul.

Evangheliile după Marcu și Matei așază întâmplarea în câteva versete tari: Ioan îl mustră pe Irod pentru legătura nelegiuită cu Irodiada, soția fratelui său. Irod îl respectă într-un fel, „știind că e om drept și sfânt”, dar nu-și rupe lanțurile. Vine apoi dansul fetei, fiica Irodiadei – tradiția o numește Salomeea – iar plăcerea mulțimii se transformă, în câteva clipe, în sentință. „Cere-mi ce vrei”, spune regele, „jumătate din împărăția mea”. Și fata, sfătuită de mama ei, cere capul profetului pe tipsie. E un moment în care cuvintele devin arme, iar promisiunile, capcane. Irod se întristează, dar poruncește. Tăcerea care urmează este, poate, cea mai grea. Un drept a fost ucis pentru că a spus adevărul.

Tradiția creștină a văzut în această moarte o pecetluire a întregii vieți a Botezătorului. Ioan propovăduise pocăința în pustie, hrănit cu miere sălbatică și lăcuste, îmbrăcat în haină aspră de păr de cămilă. El nu avea ambiguități: „Îndreptați cărările Domnului.” În fața puterii lumești, nu și-a schimbat glasul. Sfântul Ioan Gură de Aur, vorbind despre el, spune că „nu s-a temut de sabie, pentru că avea conștiința neatinsă”, iar imnografia Bisericii îl numește „Înger în trup”, o ființă a hotarului, care stă cu un picior în deșertul aspru al profeților și cu celălalt în zorii Evangheliei. E singurul sfânt, alături de Maica Domnului, a cărui naștere o prăznuim cu fast; iar tăierea capului i-o prăznuim cu post și cutremur, pentru ca ambele momente, începutul și sfârșitul, să fie puse sub semnul sensului: viața întreagă devine mărturie.

Biserica a păstrat, peste veacuri, nu doar cuvântul, ci și urmele acestei istorii: se vorbește despre mai multe „Aflări ale Capului” – momente când capul prorocului a fost descoperit din nou, adus la lumină, ca și cum Dumnezeu ar fi dorit să ne amintească, din când în când, că adevărul nu rămâne îngropat. În arta bizantină, icoana cu capul pe tipsie e una dintre cele mai puternice imagini ale curajului fără compromis. Nu e o imagine a grotescului, ci una a unei tăceri care nu ucide mesajul: glasul lui Ioan „răsună” încă în pustia inimii fiecăruia.

În multe case, ziua se trăiește cu post – un fel de a spune trupului că azi nu e vreme de răsfăț, ci de cumpătare. Nu e nevoie de gesturi teatrale, doar de acel ritm încet în care te așezi față în față cu tine și întrebi fără ocol: unde am mințit, unde am tăcut de frică, unde am ales drumul scurt al compromisului? Bătrânii își amintesc de obiceiurile simple care au rămas în popor, acea evitarea a alimentelor tăiate rotund sau cuțitul ținut deoparte, nu pentru superstiție, ci dintr-o dorință aproape instinctivă de a nu repeta simbolic o rană.

În strană, cântările pomenesc pe cel care a vorbit cu tărie și a iubit adevărul mai mult decât viața, iar preotul vorbește despre curajul fără violență, despre verticalitatea care nu urlă, ci stă. Nu e o comemorare a sângelui, ci un examen al inimii: ce preț plătim pentru a rămâne oameni întregi? Undeva, în spatele fiecărei rugăciuni, se strânge un gând pentru cei care astăzi suferă pe nedrept, pentru cei lipsiți de libertate, pentru toți cei cărora li se cere să-și plece privirea în fața puterii, iar ei ezită, dar nu cedează. Sărbătoarea devine astfel o punte între martiriul de demult și încercările de acum, între un palat în care se judecă vieți și o lume în care adevărul, deși adesea incomod, rămâne singurul reper care nu se negociază.

Seara, când lumina coboară moale peste oraș, rămâne acest gust fin al unei zile curate, în care nu ne-am grăbit să arătăm cu degetul, ci am încercat să ne îndreptăm pasul. Un telefon făcut ca să închidem o ceartă, o donație discretă pentru cineva uitat, o hotărâre mică de a nu mai hrăni bârfa – toate acestea capătă greutate, ca niște pietre bine puse într-un zid care se dorește solid. Și poate că acesta e darul tainic al zilei: nu ne cere să fim eroi, ci să fim drepți, să nu mai tăiem colțuri acolo unde sufletul știe că drumul drept e singurul care duce acasă. În lumina subțire a unei candele, chipul Sfântului Ioan pare să spună fără glas că adevărul nu moare, doar își schimbă glasul, și că, atât timp cât există un om care stă în picioare, lumea nu s-a prăbușit cu totul. Astăzi, pe stil vechi, se aprinde din nou această lecție. Restul ține de noi.