Cu peste 11.500 de ani în urmă, într-o lume în care oamenii abia începeau să-și organizeze așezările și ritualurile, cineva a sculptat o figură umană în mărime naturală. Astăzi, o cunoaștem drept „Omul din Urfa” (statuia Balıklıgöl) și este considerată cel mai vechi exemplu cunoscut al unei statui umane la scară reală. Deși pare un obiect „tăcut” într-o vitrină de muzeu, detaliile ei spun o poveste despre identitate, putere, credințe și începuturile simbolismului uman, scrie The Conversation.
Descoperirea accidentală care a schimbat o filă de istorie
Statuia a fost descoperită întâmplător în 1993, în timpul unor lucrări de construcție în cartierul Balıklıgöl din Șanlıurfa (sudul Turciei de astăzi). Piesa se află în colecția Muzeului Arheologic din Șanlıurfa, instituția care o păstrează și o prezintă publicului.
Faptul că un artefact atât de vechi a ieșit la lumină „din întâmplare” spune ceva esențial despre regiune: sud-estul Anatoliei este unul dintre marile leagăne ale neoliticului, un spațiu în care comunitățile umane au experimentat devreme cu arhitectura, ritualul și arta monumentală.
Cum arată „Omul din Urfa” și de ce impresionează
Sculptată din calcar, statuia are aproximativ 1,80 metri înălțime, adică dimensiuni apropiate de corpul uman real. Chipul este, însă, departe de a fi „obișnuit”. Are orbite adânci, în care au fost inserate bucăți de obsidian negru, un nas parțial deteriorat și — poate cel mai tulburător detaliu — nu are gură.
Pe gât, două linii în formă de V par să sugereze un colier. În rest, figura este complet nudă. Mâinile sunt împreunate în față și țin penisul în erecție, un element care a alimentat interpretări despre fertilitate, statut, ritual sau reprezentarea unei figuri „dincolo de viața de zi cu zi”.
În loc de picioare, partea inferioară are o formă de U, probabil concepută pentru fixarea într-un soclu. Cu alte cuvinte, nu vorbim despre o statuetă decorativă, ci despre un obiect gândit să stea expus, vertical, într-un spațiu anume.
De unde ar putea proveni: ipoteza Yeni Mahalle
Originea exactă a statuii rămâne discutată. Arheologul Bahattin Çelik a avansat ipoteza că „Omul din Urfa” ar proveni dintr-o așezare neolitică numită Yeni Mahalle, după cartierul modern din Șanlıurfa.
Săpăturile realizate acolo în 1997 au scos la iveală două structuri circulare cu podele din terrazzo (un material asemănător cimentului, cu fragmente de granit, cuarț sau sticlă), dar și artefacte precum vârfuri de săgeți din silex, lame de seceră și fragmente de obsidian. Analizele cu radiocarbon au datat situl în jurul anului 8600 î.Hr.
Dacă această legătură se confirmă, statuia ar fi parte dintr-un peisaj cultural în care comunitățile nu doar trăiau împreună, ci construiau spații și obiecte cu funcții simbolice — poate ritualice — mult mai devreme decât ne-am obișnuit să credem.
În vecinătate: Göbekli Tepe și „harta” unui neolitic ritualic
La aproximativ 16 kilometri nord-est de Șanlıurfa se află Göbekli Tepe, unul dintre cele mai faimoase situri arheologice ale lumii, cunoscut pentru structurile monumentale cu stâlpi în formă de T și sculpturi de animale. În 2025, aici a fost descoperită și o statuie umană cu rol ritualic, potrivit Live Science.
Chiar dacă nu există o dovadă directă că „Omul din Urfa” este legat de Göbekli Tepe, apropierea geografică și asemănările de limbaj simbolic sugerează un lucru: regiunea era un laborator cultural, în care oamenii experimentau cu reprezentarea corpului, cu puterea semnelor și cu ideea de „prezență” într-un spațiu sacru.
Cine este, de fapt, personajul din piatră?
Interpretarea rămâne deschisă. Arheologii au găsit statui similare — reprezentând bărbați care își țin organele genitale — în situri apropiate precum Karahan Tepe și Sayburç, datate la aproximativ 11.000 de ani.
O interpretare a unei statui de la Karahan Tepe sugerează că ar reprezenta un individ decedat, posibil un strămoș important asociat cu acel loc. Aceeași ipoteză ar putea fi valabilă și pentru „Omul din Urfa”.
Arheoastronomul Alistair Coombs a propus, într-un studiu din 2016, o explicație care pune accent pe detaliul cel mai straniu: lipsa gurii. În viziunea sa, absența nu este întâmplătoare, ci parte dintr-un limbaj simbolic. Statuia ar putea reprezenta un mesager din lumea morților către cea a viilor — o figură umană realistă, dar „închisă” în tăcere.
De ce contează azi
„Omul din Urfa” nu este doar o curiozitate arheologică. Este o dovadă că oamenii au simțit nevoia să se reprezinte pe ei înșiși — la scară reală — cu mult înaintea orașelor, a scrisului și a istoriei consemnate.
Și poate că tocmai de aceea statuia continuă să fascineze: pentru că ne arată că, încă de la început, umanitatea a fost mai mult decât supraviețuire. A fost și întrebare, și simbol, și încercarea de a da formă — în piatră — unor lucruri pe care nu le puteai spune în cuvinte.